Într-un moment în care eu şi mama eram copleşite de suferinţa fizică şi psihică a dragului meu tată, a ajuns în familia noastră echipa de la Hospice Emanuel, aducând cu ea o rază de lumină şi alinare în întunericul deznădejdii şi al neputinţei noastre. Prin implicarea lor activă, plină de profesionalism şi dăruire au luat o parte din povara noastră şi au consimţit tacit să lupte alături de noi. Munca şi implicarea acestei echipe înseamnă respect pentru suferinţă şi durere, respect pentru demnitatea umană. Au asigurat serviciile medicale necesare tatălui meu şi au realizat în mod constant un control al durerii, astfel încât lupta lui să fie demnă până la sfârşit. Pentru mine şi mama mea au reprezentat sprijin emoţional şi siguranţa că putem să-l îngrijim pe dragul nostru aşa cum se cuvine şi aşa cum i-am promis, până în ultima clipă de viaţă. În data de 25 decembrie, Domnul a deschis cerurile şi a chemat la El sufletul tatălui meu, socotind pesemne că s-a zbătut îndeajuns în deşertăciunea acestei lumi. Echipa hospice s-a “încăpăţânat” să ne rămână alături şi în perioada de doliu, sprijinindu-ne să facem faţă pierderii suferite şi experienţei doliului. Ne-a oferit posibilitatea de a participa la un grup de sprijin pentru familiile îndoliate. Participând la întâlnirile grupului am putut să-mi împărtăşesc deschis durerea, deznădejdea, frustrările, dar şi să învăţ din experienţele celorlalte persoane îndoliate. Am putut să-mi înţeleg şi să-mi accept trăirile din perioada de doliu şi mai ales să înţeleg că am dreptul să sufăr, să nu ma adaptez “peste noapte” la tot ceea ce mi se întâmplă, pentru că toate acestea reprezintă un proces de durată.
(Luminița Toader, aparţinător)
Sper să înving boala, sper să duc o viaţă liniştită şi să le ofer ce am mai bun persoanelor dragi din viaţa mea… Sper într-o lume mai bună şi într-un viitor mai îndepărtat… Sunt încurajat să sper aşa, de când am întâlnit câteva persoane care ştiu să dăruiască din dragostea lor sufletească pentru cei bolnavi ca mine, ştiu să mângâie şi mai ştiu să îţi sară în ajutor când te simţi copleşit de poveri. În luna septembrie o vecină diagnosticată şi ea cu cancer, m-a îndrumat să cer cu încredere sprijin echipei de la Hospice Emanuel. Cu mult profesionalism şi devotament faţă de semeni, personalul de la hospice, un grup de oameni care au învăţat să creadă dăruind, m-au ajutat material şi cu medicamente, mi-au adus speranţă în suflet şi mi-au dat un impuls nou pentru a păşi în viaţă mai departe. Aceşti oameni minunaţi au învăţat reţeta adevăratei fericiri: ” fericindu-i pe cei mai nefericiţi decât tine devii tu însuţi fericit.”
(Varga Kalman, pacient)
Eram singură, epuizată datorită nopţilor de veghe lângă patul mamei, când am aflat despre Hospice Emanuel de la o prietenă. Cu mare sfială am telefonat pentru a cere ajutor. Nu voi uita niciodată momentul acela. Vocea care mi-a răspuns la telefon era caldă şi liniştitoare. Am fost asigurată că voi primi tot sprijinul necesar, inclusiv medicamente. Într-adevăr, echipa de la Hospice a fost alături de noi până în ultima clipă de viaţa a mamei mele. E greu de spus în cuvinte recunoştinţa pe care o port fiecărei asistente şi medicului care au venit zilnic să mă ajute. Medicamentele i-au uşurat mamei suferinţa, iar felul uman, plin de compasiune şi în acelaşi timp de respect în care aceşti oameni minunaţi au tratat-o, i-au redat mamei demnitatea. S-a stins aşa cum şi-a dorit, acasă, ţinându-ne de mână pe mine şi pe fiica mea.
Această experienţă personală m-a ajutat să înţeleg cât de importantă este, nu numai pentru bolnavi, ci şi pentru familia aparţinătoare, funcţionarea unor servicii de îngrijire paliativă. Sunt sigură că şi alţii vor înţelege cât de important este să susţinem Hospice şi să punem, fiecare, o cărămidă în construirea acestui edificiu.
(Gabriela Simuţ, aparţinător)
Pe secţia de onco-pediatrie, am intrat în legătură şi cu personalul de la Hospice Emanuel. Iasmina s-a ataşat foarte mult de asistentele psiho-sociale care o vizitau periodic pentru diferite activităţi terapeutice prin joc şi desen. Le îmbrăţişa de fiecare dată cand veneau sa o viziteze şi nu voia să le mai dea drumul la despărţire când trebuiau să plece la alţi copii bolnavi. Personalul Hospice a fost alături de noi pe tot parcursul bolii Iasminei, oferindu-ne suport psihologic şi sufletesc. M-au încurajat, mi-au dat explicaţii despre boală, dacă aveam de rezolvat probleme în oraş, o asistentă sau o voluntară Hospice petrecea timp cu Iasmina până când mă întorceam. Întrucât am fost nevoită să renunţ la serviciu ca să stau cu fetiţa în spital, veniturile mele erau destul de mici; însă personalul Hospice ne-a purtat de grijă şi din punct de vedere material şi financiar. Le mulţumesc din suflet că au fost alături de mine şi de Iasmina, într-o perioadă atât de dificilă din viaţa noastră.
(Teodora Varga, aparţinător)